Tartufe, opera si un soricel

Mi-e si rusine de cat timp a trecut, decand nu v-am mai delectat cu aventurile mele din tara minunilor. Am fost "laptopless" cam 6 saptamani, experienta pe care nu o doresc nimanui care nu are o combina muzicala stereo sau un televizor. Cei care au abonament la bibloioteca pot profita de liniste si sa savureze anumite carti, pe care demult si-au propus sa le parcurga. Dar linistea lasa loc unor ganduri, pe care ne chinuim cateodata sa le suprimam.
La inceputul lunii care tocmai se termina (daca nu s-a terminat deja), am fost la New York cu mamica mea iubita. Cu mama si Claudia, prietena mamei, absolut adorabila, am fost la un restaurant italian, absolut unic. Se numeste Sapori d'Ischia (Savoarea Ischiei pour le neconoseurs) si se afla undeva in Queens, intr-o fosta zona industriala. Nu tu lume, nu tu case, doar fabrici abandonate si un minunat restaurant mic si cochet, plin in plina saptamana. Un chelner mai mult decat sarmant, italian vrajitor evident, care te imbie sa gusti cele mai alese bucate si vinuri ale casei si nu te mai scoate din complimente. Mama devine sora, fiica verisoara, prietena mamei colega de liceu...ce mai, te abureste de nu mai stii de tine. Don Franco, detinatorul savorii, prezent negresit si la fel de carismatic precum angajatii sai. Pe fundal un cvartet format din 3 tenori (2 foarte buni, unul mai ca-si-cum-n-ar-fi) si o doamna pianista.
Mancam rizotto cu trufe, lasagna, peste, costite, biscotti, von rosu ales. Toate premisele unei seri savuroase ca si Ischia. Ascultam arii din opere celebre si ne batem in cunostiinte de cultura generala.
La final de cina, primim un prosecco din partea casei si in timp ce bulele ni se plimba prin gura, trage o tura si Jerry prin spatele nostru, pe rafturile care abunda de paste si sosuri la borcan. Se pare ca acest restaurant este un fel de magazin in timpul zilei si pastreaza doar 2, 3 mese pentru pranz. Eh, noi am stat in partea de magazin, cu rafturi cu produse italienesti, care se pare ca ofera adapost ideal micilor rozatoare, amatoare de opera si mancare aleasa.
Un american si-ar fi iesit din fire si ar fi cerut un "refund", evident. Vom reveni candva la anal-izarea cuvantului re-fund. "Mamele" au insistat sa nu comentam, dar eu am simtit sa imi fac datoria de "localnic" si sa ii "averitzez" ca un mic soricel negru cu coada lunga circula printre produse. Mirarea mi-a fost mare sa constat ca mirarea lor nu a fost mare si mi-au explicat pe un ton sagalnic, cum ca oricat s-ar stradui, tot se mai strecoara cate un mic Jerry, fiind fosta zona industriala.
Oricat de mult ii inteleg pe simpaticii italieni de la Sapori d'Ischia, daca nu exista Jerry printre rafturi, nu aveati ce citi acuma.

Chicago, vant puternic, meteosensibilitatea persista

N-am scris de foarte mult timp. Asta fiindca scriu cand ma loveste inspiratia, dar trebe sa am si timp sa ma plictisesc. Multa lume ma intreaba ce fac in Chicago. Raspunsul e simplu: locuiesc. Efectiv locuiesc aici. Am aceeasi rutina de dimineata si seara, folosesc acceasi marca de periuta de dinti, ascult aceeasi muzica si ma imbrac aproximativ cu aceleasi haine (inca nu am apucat sa fac colectie de Aeropostale, Etnies si alte branduri populare). Am reusit sa imi inchireiz un studio, si datorita celor 4 joburi (chelnerita, bartender, si de doua ori babysitter) o sa reusesc sa imi platesc si chiria care e destul de mare. Dar eu veci am fost comoda si mi-a placut sa stau in centru.
Cand locuiam in Bucuresti, Tudor imi zicea ca am triunghiul meu: Stefan cel Mare, Victoriei, Unirii din care nu ies. Si cam asa si era. Rar ma indepartam de aceasta raza, cel mai des cu masina, si parca era un adevarat road trip pana in Miltari, Piata Sudului sau orice depasea 5 km de casa mea.
Am senzatia ca si aici am reusit sa tin un "triunghi", care este mai degraba un pentagon sau asa ceva, cert e ca toate colturile sunt in "walking distance". Rar mai iau trenul si atunci doar pentru cumparaturi domestice. Mi-am cumparat chestii chiar foarte faine si de fiecare data parca imi vine in minte Jack din Fight Club (chiar ca asa bine i-a ales numele, ca a trebuit sa il caut pe Google, ca evident l-am uitat), caruia i-a ars apartamentul cu mobila si accesoriile perfecte.
Ca in multe alte colturi ale lumii si aici vine toamna. Si incep sa resimt acest lucru. Ies afara din casa cu buclele ude in speranta ca se vor usca pana ajung la lucru si ma trezesc cu parul ud si pleostit de cap pentru inca doua ore. Soarele nu mai imi gadila talpile dimineata cand ma trezesc si cand ma uit pe geam vad cladiri inalte scaldate in nori. Ceea ce e foarte frumos, nu zic nu. Dar prefer soarele si florile si icnetele de copii, plimabati in carucioare de babysittere straine.
Ma tot intrebam eu ce e cu melancolia asta in care am dat. Sunt aici de nici 2 luni si deja ma simt plictisita si in rutina, desi mai toate joburile sunt noi. Se pare ca ma adaptez cam repede. Am citit blogul Lavininiei azi dimineata si mi-am amintit de problema mea: meteosensibilitate. fantastic cum mi se schimba dispozitia in functie de vreme.
E naspa si ca joburile mele depind de vreme. De exemplu, daca e frumos afara, pot iesi cu copiii la plimbare si asa zboara timpul de numa. Sau, pot fi sigura ca o sa fie lume la restaurantele unde lucrez si asta din nou inseamna ca fac bani si nu stau degeaba in mod organizat.
In concluzie, vremea joaca un factor important in viata mea. Si nu pot decat sa ma intreb daca are aceeasi influenta si asupra oamenilor din jurul meu. Is it just me or is it the weather?

Chicago. IL

In tren, Clark/ Division si incerc sa ajung in Skokie. E o adevarata excursie. Si nu poti pleca intr-o excursie, fara sa fii "in excursie". Asa ca m-am asigurat cu 4 tequilla deja la bord si un cocktail surpriza intr-un "coffee cup to go", ca sa nu trezesc banuieli. Ma insoteste si David Lodge, care intre timp a devenit suportul carnetelului pe care scriu.

De data asta am vrut sa stau pe cealalta parte a trenului, dar din cauza aglomeratiei nu mi-a iesit. Macar ma mai familiarizez cu aceeasi parte. Cladiri frumoase. Balcoane cu flori si pe ici colo cate un steag mexican. Se vede ca sudamericanii au o inclinatie spre culori bine imbinate si flori ideal plasate. Trenul merge mai repede ca niciodata. Un tren/ metrou din care imi vine sa ies cateodata, fiindca e evident cumva ca ajungi mai repede pe jos.

Ma plimb prin oras si sunt recunoscatoare pentru faptul ca am avut ocazia sa calatoresc mult in scurta mea viata. Altfel as fi ca un copil tampit holbandu-ma la cladirile inalte. Ma fascineaza orasul, dar incerc sa ies din postura de turista si sa nu fac si vizitez totul din prima, fiindca teoretic m-am mutat aici. Si voi avea destul timp sa le vizitez pe toate. Momentan e important sa reusesc sa ajung dintr-un punct in altul si, "thanks God", exista Google Maps care iti explica foarte bine, ca si pentru handicapati. Asa ca reusesc sa depasesc stadiul de "handi" si sa ma iau dupa directii fara nici o problema.

Lost in translation

4 iulie, ziua independentei. Neinteresant. Suntem in masina pe i98 si ne indreptam spre o "birthdayparty" in timp ce in stanga si in dreapta se vad undeva in departare artificii sau mult fum in aer. E ziua de nastere a doi filipinezi, pe care nu ii cunosc, dar am fost invitata, asa ca merg. Ajungem la petrecere. Colegul si bunul meu prieten, Lloyd, care m-a invitat, incepe sa imi faca cunostinta cu toata lumea si aud nume pe care nu am cum sa le retin si ma imbratisez cu tot felul de oameni foarte veseli si primitori. Mancarea asteapta pe masa: orez dulce, paste cu legume, shrimps si tot felul de chestii cu carne. Lloyd insista sa manac ceva, fiindca el are senzatia ca eu substituiesc mancarea cu tigara si din cauza asta ma indoapa de cate ori are ocazia.
Lloyd este ingerul meu. Daca nu era el, as fi lucrat in fiecare zi pana la 8 seara si as fi murit de foame, ca as fi uitat sa mananc.
Cu farfuria plina de mancare merg pe balcon unde cunosc si comunitatea rusa. Si pe langa intrebarile generale: cum te cheama, de unde esti, toata lumea intreaba si: ce tip de viza ai? Sau cand vorbesc de cineva, spun: "dar ea s-a casatorit, are greencard".
Inauntru se incinge un karaoke ca in filme si toata lumea stiudiaza entuziasmata playlistul si incepe bataia pe microfon. Sarbatoritul vine mereu cu tava de bauturi sau shoturi si deja nimeni nu mai intreaba ce contine mixul, ci bea pur si simplu, ciocnind si urand "noroc" in diferite limbi. Nu poti participa la o petrecere de filipinezi fara sa canti. Ei canta, beau si danseaza. Noi doar bem, bem si eventual dansam. Dar dupa toata mancarea si bautura si aglomeratia si caldura si cea sceptica persoana ia micofonul in mana, si daca chiar nu stie melodia, recita versurile de pe ecran.

New Orleans

Printre clinchete de pahare si lingurite, la celebrul Cafe du Monde, se aud sunetele unei trompete la 11:30 dimineata. Astept o cafea cu lapte si niste "beignets", un fel de gogosi frantuzesti in forma de romb specifice pentru New Orleans.
New Orleans, un amestec intre Spania, Franta, Cuba si, din pacate, America este un oras complet diferit de orice ai putea vedea in state. Strazi inguste, cladiri aliniate una langa alta in stil olandez, cu balcoane din fier impodobite cu plante superbe si diferite steaguri.
In ciuda influentelor multiple, New Orleansul este unic prin stilul de viata datorat oamenilor de diferite rase, nationalitati si orientari sexuale. Oricand poti vedea un om impingand un contrabas pe strada intr-un fel de carucior sau altul ducand o chitara intr-o mana in timp ce in cealalta tine plictisit o tigara aprinsa.
Se simte o usoara depravare in timpul zilei, vezi multi oameni care par beti, drogati sau suportand urmarile noptii precedente. Noaptea, in schimb, aceasta depravare se vede cu ochiul liber in timp ce te plimbi pe celebra Bourbon Street, in Cartierul Francez, renumita pentru numeroasele baruri de jazz si blues printre care s-au inflitrat tot felul de localuri pentru adulti in genul Red Light District din Amsterdam. Important e ca oamenii se distreaza si paharul de Daiquiri este deja o extensie naturala a palmei. Pe Bourbon Street la numarul 901 se afla si cel mai vechi bar de homosexuali din America.
New Orkleans mai este cunoscut si pentru Voodoo, care era practicat de sclavii africani si legendele legate de magia neagra sunt exploatate la fel ca povestile cu Dracula in Romania pentru turistii americani. Aceeasi turisti vor paticipa si aici la tururile care te duc prin case aparent bantuite si cimitire cu morminte ale unor vrajitoare faimoase. Si nu am inteles exact de ce, dar exista si "Vampire Tour". Voi cerceta cum au ajuns vampirii in New Orleans cu prima ocazie.
Prin New Orleans curge si raul Mississippi care se revarsa tot aici in zona in Golful Mexic. Calatorind prin New Orleans, Samuel Clemens s-a hotarat sa devina marinar. Pseudonimul lui, Mark Twain, a fost inspirat din modul in care anuntau marinarii adancimea apei, masurata cu o franghie. "Mark twain" insemna 2 "feet".
Cel mai vestit festival aici este Mardi Gras. In timpul acestui festival strazile freamata de oameni si rasuna muzica la toate colturile. Fetele isi arata sanii si primesc margele de la baieti, margele pe care ei le numesc "beads".
Se pare ca si mancarea este diferita in New Orleans si au unele specialitati locale: jambalaya, muffaletta si red beans and rice. Dar cum suntem in America nu lipsesc cartofii prajiti si ketchupul Heinz de pe masa, indiferent ce comanzi.
Ar mai fi multe de povestit, dar senzatiile nu se pot exprima in cuvinte. oicine are ocazia, ar trebui sa vina aici si doar sa stea, sa se plimbe, sa vada, sa asculte, sa simta, sa guste si sa miroasa din New Orleans.

Romanii si sudafricanii

Se pare ca intre romanasii nostri, manelisti de origine in mare parte, si sudafricani s-a creat o stransa legatura, bazata pe un limbaj combinat intre engleza si romana. Si prin romana ma refer la clasicele injuraturi. Dau un exemplu banal: moldoveanul nostru zice - "freci p**a" si sudafricanul, cu mimica de rigoare - "under the tabel"; sau - "every night black p****a" sau "my p**a in your p***a" si multe alte combinatii de genul. Important e ca baietii nostri se distreaza. Cateodata stau asa si fac o caterinca pana la 11 noaptea, ceea ce pare o ora astrala in viziunea lor. Si cand rasuna fratele Gutza sau mai stiu eu care, incep sa dea din maini si sa topaie din picoare, sau daca e o manea de suflet, sorb cu jind din paharul de jim beam (ca aici nu trebe cumparat de la vama) si le dau usor lacrimile in ochi. Doamne fereste sa razi, ca ii ranesti in ogoliul propriu. Si ce orgolii au dezvoltat romanasii nostri, odata ce au trecut oceanul, de vin cu texte de genul: "Nu ai tu scoala si educatia mea".
Chiar ma gandeam, ca acasa nu ca nu i-as fi salutat pe strada, dar nici nu i-as fi cunoscut. Din pacate se mai gaseste cate unul mai rasarit cu care poti lega cateva propozitii la un nivel usor mai ridicat si atunci e greu sa scapi de tot restul.

Serile

E foarte interesanta viata de seara de aici de la "casuta din preerie" pt. mine, care am fost privata de aventuile vietii de la camin. Aici e ca la camin, doar ca usor mai select, adica suntem 2 persoane la o baie foarte bine dotata si fara bucati de gresie sau faianta lipsa. Evident ca ajungi sa ii cunosti pe toti si oricum stilul american impune sa te saluti cu toata lumea. De multe ori ajunge sa iesi din apartament si deja se gaseste ceva de facut.
Acuma careva seara (ca sa o citez pe Icu, cosmeticiana din tgm) ne-am pus cu Simona si cateva beri la piscina la povesti. Nu a trecut mult ca s-a strans gasca de cunoscuti cu laptorpuri, muzica, bere si voie buna. La 22:00 se inchide la piscina, dar noi am hotarat sa ne intoarcem, sarind gardul evident. Mare ne-a fost mirarea cand ne-am trezit cu reflectorul masinii de serif in fata si o voce care ne anunta ca este ultimul avertisment sa parasim locul sau ne paste o amenda. Am fugit ca refugiatii din lagar. Fiecare a prins o bere, un laptop si a sarit gardul. Noroc ca m-a prins si pe mine cineva si m-a aruncat peste gard ca singura nu reuseam sa il sar, oricat de mare ar fi fost presiunea.
In alta seara, probabil de plictiseala, prajeam o paine si a pornit subit alarma de foc. Cum in RO nici nu se pune problema de asa ceva, nici macar nu stiam ce se intampla, eram sigura ca e un incendiu undeva si ne eveacueaza pe toti ca in filme. De fapt era toasterul care scotea fum. Culmea, painea nu era arsa si culmea e ca toata lumea il foloseste si la nimeni nu a mai facut asa urat.
Recent am asistat la un concurs de baut shoturi de rom. Un baiat si o fata (putin mai implinita, asa pe stil american) s-au luat cu o sticla de 2 litri si fumos, cu paharele de shot si arbitru care cronometra riguros cele 2 minute care treceau intre shoturi, au bagat cate 38 de paharele de licoare maronie, pana ce evident s-a ajuns la betie crunta, stare de rau si chemat ambulanta. Americanii astia parca nu stiu sa bea cu masura :).
In fiecare seara exista intalniri si baut de bere. Depinde de fiecare daca vrea sau nu sa participe. Cert e ca ai cu cine bea daca ai ce bea. Si cand nu ne e tare lene ne luam cu ladita frigorifica incarcata evident cu bere si mergem pe plaja ca sa admiram stelele. Din pacate se intampla mai rar, fiindca pana la lasarea intunericului (in jur de 8 seara) nimeni nu mai e in stare sa conduca.

dordecasa.com

Se zice ca la aproximativ o luna dupa ce te afli intr-o tara straina te ia dorul de casa. Tine cateva zile si dupa ce treci pragul este totul ok si poti sa tot stai departe mult si bine. Cred ca m-a luat si pe mine ceva de genul. Nu stiu daca e ceva autentic sau autosugerat de subconstientul care avea aceasta informatie, ca s-a facut exact o luna si de cateva zile ma gandesc asa tot mai mult la casa. Nu ma intelegeti gresit. Nu m-as intoarce sub nici o forma, dar sunt anumite chestii de care mi-e dor: cafelele de dimineata cu Carla, ascultand muzica si uitandu-ne la TV pe mute intrebandu-ne oare ce zic aia, plimbarile de dupamasa cu Lavi in Lipscani si berea de la Argentin dupa care migratia in Fire, iesirile din weekend in tot acekeasi cluburi, cand nimeni nu avea chef sa iasa, ca toti eram plictisiti de aceleasi clubui, si pana la urma tot era fain si nimic nu ne mai interesa, berea la 0,5 si cu peste 5% alc. (mai ales Ursus si Becks), masinuta mea care ma scotea din impas de cate ori aveam de facut un drum mai lung s.a.m.d.
DAR sunt foarte multe chestii de care nu mi-e dor si mi-ar lua mult prea mult sa le insir pe toate. Cand am zilele libere merg indubitabil la plaja si ma uit la Golful Mexic si la nisipul alb si parca uit de toate. Nu ma simt deloc intr-o lume straina de mine. Deja tot ce e aici mi-e familiar si tot timpul descopar ceva nou.
Mai sunt seri cand ma plictisesc usor si atunci am timp sa ma gandesc la chestii din astea. Am senzatia oricum ca traiesc intr-un univers paralel cu cel de acasa din cauza diferentei de fus orar si asta e singurul lucru care ma face sa ma simt departe. Daca nu ar fi asta, as crede ca sunt plecata doar asa intr-o tabara de vacanta si orice maxi taxi ma duce inapoi acasa.

O slovaca, mai multe slovaci

Cand imparti un apartament cu oameni pe care nu ii cunosti inca si sunt dintr-o tara diferita, trebuie sa inveti sa convietuiesti in pace si armonie. Ceea ce inseamna ca e ok sa saluti, dar nu trebe sa intrebi de sanatate sau alte chestii de genul sau sa te astepti sa te asculte cineva ce faci dupa ce pune foarte uzuala intrebare: "how are you?". Acest "how are you" e mai mult un salut aici si tu te pornesti sa zici efetiv ce mai faci, dar persoana care a intrebat e deja la mile departare.
Colegele noastre slovaci fac parte dintr-o categorie mai antisociala. Am ajuns chiar la discutii mai serioase de la cele din complezenta, in momentul in care s-a pus problema curateniei in apartament. Au sarit 3 slovaci pe mine mugind toate deodata despre farfuriile din chiuveta si paharelele lasate la intamplare prin casa. Nu am putut decat sa rad si sa imi fie dor de mama, care era mult mai toleranta.
Cand convietuiesti asa intr-un apartament nici nu trebuie sa anunti cand faci o mica petrecere de ziua ta si poti fara probleme sa le lasi pe colegele de apartament sa se uite cu mirare la masa pusa si la tortul din frigider, la oamenii care vin cu flori...si te intrebi unde sa te retragi ca sa nu strici buna dispozitie a oamenilor.
Ajungi pana la urma sa te intrebi daca toti slovacii si toate slovacile sunt asa. Mica mi-a fost mirarea sa aflu ca noua noastra colega de apartament este tot slovaca, dupa ce am vazut-o azi dimineata si mai mult de un salut cu jumatate de gura nu am obtinut de la ea. Un nume, o referinta, franturi de CV deja sunt prea mult cerute cand locuiesti cu slovacile.
Dupa putinele experiente, dar foarte intense, traite alaturi de ele, stau si ma intreb daca nu se face gresit acordul la plural al cuvatului slovaca si sustin din suflet ca ar trebui sa fie slovaci, pronind de la radacina clara a cuvantului.

Jamaicanii din Jamaica

Cand auzim de Jamaica si de jamaicani, ne gandim la chestii exotice, raggae, ierbutz, buna dispozitie si parca o atmosfera in care totul pluteste si timpul sta undeva in loc deasupra acestei insule.

In realitate lucrurile nu stau chiar asa. Ne-a fost dat sa intalnim muuuuulti jamaicani, care mai de care. In fiecare dimineata luam "Jamaica Expresul" sa mergem la lucru. "Jamaica Express" evident fiindca e plin de jamaicani si 2, 3 romani, care au venit cu ganduri mari pe aici pierduti printre ei. Toti ceilalti oameni au masina se pare. Fiecare a inceput cu busul, dar au trecut de aceasta etapa si acuma parcheaza frumos in rand masinile in fata "housingului". In "Jamaica Express" este foarte cald, toate geamurile stau deschise si, probabil din cauza curentului, oamenii sunt foarte galagiosi. dar nu doar in bus. Mereu auzi cate un "ey, ey, ey" de la metri departare. Si prin "ey, ey, ey" sau "gighi, gighi" ei mai inlocuiesc numele.
Aseara am fost la petrecere la jamaicani. Foarte interesant...aveam senzatia ca suntem la un spectacol de hard sex. S-a tinut la laundry, intr-un intuneric bezna si se simtea doar un abur de transpiratie si buna dispozitie in aer. Foarte cald! Jamaicanilor le plac petrecerile in intuneric, pobabil nu vor sa se vada sau e misterul mai mare. Trebuie sa recunosc ca sunt niste dansatori foarte buni totusi. Si fetele le fac pe dansatoarele lui Sean Paul sa para niste amatoare. Chiar si romanasii nostri s-au trezit cu cate un cur sanatos de jamaicanca in fata lor si nu parea sa le displaca chiar deloc.
Ceea ce credeam eu despre jamaicani pana acuma s-a dovedit a fi total pe langa. Din nou mi s-a mai distrus un mit hollywoodian.

Inceputurile

M-am instalat in Sandestin, Florida, intr-un fel de tabara
de vacanta. Cumva toata staiunea apartine de o firma care administreaza
hoteluri, baruri, magazine. Eu credeam ca e un singur club, dar de fapt
e o statiune intreaga. Toti angajatii stau la "casuta din preerie" si
nu glumesc cand zic asta, fiindca este undeva la marginea autostrazii.
Fara masina esti cam dependent de bus, care este literalmente un school
bus din ala galben cu un abtzibild lipit peste semnul de school bus.
Acest bus, care este legatura noastra cu realitatea, te transporta la
niste ore foarte bine stabilite in diverse locuri. Am ajuns oricum la
concluzia ca fara masina va fi cam plictisitor pe aici, deci lucram la
asta. Casuta din preerie e un ditamai complexul de aparatamente foarte
dragute (nu va imaginati ceva gen camin, nu se compara) si pana la
jumatatea lui mai vor fi cam 600 de oameni de toate natiile care locuim
aici si lucram pt sandestin. Se zice ca va fi tare distractiv si chiar
imi imaginez ca asa va fi. Ieri am avut un training foarte lung si plictisitor, dar macar
platit, unde am invatat totul despre statiune, discriminare rasiala si
sexuala si cum sa fugim in caz de incendiu. Foarte informativ. Ca
angajati la Sandestin avem tot felul de reduceri (10% la alcool ;)) si beneficii
(sala fitness, golf, tenis, biciclete, vaccin anti hepatita b :D)
gratuite sau cu reduceri substantiale. Azi inca avem zi libera si
mergem evident la o plaja prelungita. Oceanul si plaja sunt superbe.